ALTITUDINEA ZERO

×

Uneori, ce nu te-nvață nimeni contează mai mult decât ce-ți spun toți

Poate părea curios, dar există o întrebare pe care mi-o pun ori de câte ori termin un curs, o carte sau o discuție cu un om care mă inspiră: ce am învățat să NU fac?

Nu e o întrebare obișnuită. Suntem crescuți cu cealaltă variantă, cu listele de bune practici, cu pașii corecți, cu rețetele de succes. Fiecare teacher, coach sau lider pe care-l întâlnim vine cu un portofoliu de lucruri de făcut. Fă asta. Aplică asta. Urmează asta. Și totuși, unele dintre cele mai mari lecții din viața mea nu au venit din ce am acumulat, ci din ce am învățat greșind.

Lumina din spatele sfaturilor

Când cineva îți spune ce să faci, îți oferă direcție. E util mai ales la început, când nu știi nici măcar pe ce drum ești, dar există un unghi mort în toată această pedagogie a lucrurilor corecte. Nimeni nu vine să-ți spună: „atenție, capătul drumului ăsta, dacă nu schimbi ceva, arată așa." Nimeni nu-ți descrie peisajul de după colț, nu pentru că n-ar ști, ci pentru că nu trăim într-o cultură a eșecurilor prevenite, ci-ntr-una a succeselor celebrate.

Friendly, not friends

Am descoperit asta pe pielea mea, într-un domeniu — mountain guiding — în care granițele sunt literalmente vitale. Când am abandonat industria comunicării pentru a mă dedica total ghidăriei montane — în 2015, după Colectiv, după ce vreo 2-3 ani le dusesem în paralel — am hotărât că nu vreau doar să formez un grup de clienți, ci să creez o comunitate. Nu mai făcuse nimeni asta, n-aveam blueprint-ul. Mi-a ieșit de minune, dar faptul că înotam în Blue Ocean m-a împiedicat să anticipez și posibilele variante finale mai puțin fericite.

Există o distincție aparent mică, dar cu consecințe enorme: diferența dintre a fi friendly și a fi friends. A fi cald, prezent, de încredere și a te confunda complet cu rolul tău până la punctul în care te pierzi în el. Nu m-a învățat nimeni că poți fi prea implicat. Că empatia fără graniță nu e virtute, ci risc. Am înțeles asta târziu și prețul a fost mare.

Dacă aș fi întâlnit mai devreme pe cineva care să mă învețe nu cum să fac bine ceea ce fac, ci ce anume să nu las să se întâmple, poate nu aș fi ajuns în același loc.

Întrebarea care lipsește

Gândește-te la ultimul tău mentor, profesor sau om de la care ai învățat ceva important. Acum pune-ți întrebarea: „ce mi-a spus să evit?". Dacă răspunsul vine greu, nu e vina lui. E cultura în care am crescut cu toții, una obsedată de rețete, nu de avertismente.

Cred că oamenii care au ieșit din tipare și care chiar merită ascultați sunt adesea cei care poartă și cicatricile, nu doar trofeele.

Ce să cauți, de fapt

Nu trebuie să renunți la mentori, cursuri sau cărți. Doar adaugă un filtru. Când cauți pe cineva de la care să înveți, nu te uita doar la ce a construit. Uită-te la ce a dărâmat și, eventual, a reconstruit — acolo e lecția rară.

Toată lumea te poate învăța ce să faci. Piața e plină de oameni cu liste, cu framework-uri, cu success stories. Dar cei care te învață ce să NU faci, aceia au trecut prin ceva real și au ales să fie deschiși în legătură cu asta. Învățarea ca mod de viață nu înseamnă să acumulezi neîncetat. Înseamnă și să știi ce să lași deoparte.

×

Dana Dumitru

Dacă mă întrebi ce merită să știi în plus despre mine, răspunsul nu începe cu profesia mea.

Începe cu Dana din spatele tuturor titlurilor.

Sunt omul care prețuiește oamenii și relațiile, care își încarcă bateriile pe crestele munților și în mijlocul naturii, care nu încetează să învețe și care a descoperit că cele mai profunde transformări apar din experiențele trăite cu sufletul deschis și curios.

Cum am ajuns să prețuiesc tot ce trăiesc?

Fiecare dintre noi are proprii mentori. Pentru mine, cei mai importanți au fost, de-a lungul timpului, relațiile și muntele. Niciunul dintre aceștia nu deține toate răspunsurile, însă fiecare îmi șoptește ceva important despre mine.

Uneori despre curaj. Alteori despre frică. Despre răbdare, limite, încredere sau felul în care aleg să răspund provocărilor. Și, de cele mai multe ori, despre pofta de a trăi.

Cum se reflectă acest mod de a cunoaște viața în profesia mea?

Nu avea cum să nu fie această influență!

Merg pe munte de la 3 ani. Atunci tata făcuse un rucsac cu schelet metalic doar pentru a-și lua fiica cu el la înălțime.

Muntele a devenit, în timp, o metaforă centrală în programele pe care le dezvolt, atât în cabinet, cât și cu grupuri.

Orice proces de creștere personală seamănă cu o ascensiune: e nevoie să știi traseul, să fii aclimatizat, să ai echipament potrivit, să te poți adapta provocărilor, să faci diferența între „când continui" și „când e bine să te oprești". Și, nu în ultimul rând, să te bucuri de călătorie.

Un singur pas intenționat, în ritmul tău, poate schimba direcția în care merge viața ta.

Ce este particular în modul în care lucrez?

Formarea mea medicală, împreună cu expertiza în psihoterapie și coaching, îmi permit să privesc aceeași situație din perspective diferite și să aleg abordarea potrivită pentru nevoile și ritmul fiecărui om din fața mea.

Uneori asta înseamnă întrebarea potrivită, pusă la momentul potrivit. Alteori un exercițiu experiențial care face vizibil ceea ce până atunci era greu de pus în cuvinte. Iar alteori, înseamnă să ne deschidem să privim omul ca pe un întreg, în care mintea, corpul, emoțiile, relațiile și stilul de viață se influențează reciproc.

Da, schimbarea cere efort.

Uneori le spun clienților mei că nu orice munte merită urcat. Atunci când alegi un drum care contează cu adevărat și ai răbdarea să mergi pas cu pas, transformările care apar rezistă în timp.

Tocmai de aceea încurajez trecerea la acțiune, mai departe de momentul de „aha". Pentru asta, participanții primesc instrumente practice pe care le pot integra imediat în viața lor de zi cu zi, astfel încât experiența să continue și după încheierea programului.

Îmi place ca oamenii să plece cu întrebări bune, să găsească răspunsuri și, mai presus de toate, să rămână cu o experiență care continuă să lucreze în ei.

×